Eterodoxia opticei psihologice dostoievskiene delimitează traseul narativ, în care, Dostoievski, mai mult ca oricine, ne-a arătat, prin viaţa sufletească a eroilor săi, eterogenitatea elementelor care compun conştiinţa omenească. Astfel, eroii săi cunosc o duplicitate a existenţei lor şi manevrează cârma vieţii într-o atmosferă de orientări bipolare. Toţi oamenii se contrazic succesiv de-a lungul unei vieţi dar în eroii lui Dostoievski, contradicţia coexistă, antinomia e simultană iar mecanismul intelectului nu receptează nici o pliroforie. Totul este un joc ameţitor de imagini între oglinzi paralele, a complexităţilor şi ciudăţeniilor pe care le au deopotrivă toate personajele aduse pe ecranul epic.
Universul moral adus de romanul dostoievskian este eruptiv şi multiplu în sentimentele sale, de aceea, ca şi în întreaga viaţă, Dostoievski creează oameni din fragmente de senzaţie, emoţie, credinţă sau convingere. Aceştia nu apar unitari sau unilaterali, nu pot fi socotiţi ca tipare narative. Scopul lor este adevărul, desluşirea înţelesului ascuns al vieţii. Personajele sunt Sisifii propriilor lor gânduri, ei întind mâna lor crispată, dar mâna le dibuie în întuneric şi în noaptea îndoielii lor, încearcă marea cu degetul. În veşnicele întrebări, ce şi le pun asupra rostului lor, ei îşi ascut tăişul ideii şi nerviilor, de parcă viaţa nu ar avea alt rost decât să îi ţină pe marginile prăpastiei nebuniei. S-au dovedit astfel oameni-păpuşi ai unor idei fixe.
Puterea originalităţii marelui scriitor, în crearea întregei sale opere, constă în prinderea adevărului ce se ascunde în lumea sufletului omenesc, iar nu în aceea a adevărului aparent din lumea exterioară.
În experienţa artistică a lui Dostoievski, viaţa lasă impresia că se află aşezată într-o retortă de alchimist şi înfierbântată la o temperatură maximă pentru a-i lămuri aspectele esenţiale. Autorul însuşi afirmă despre personajele sale că a descoperit “tragismul subteranei, un tragism al suferinţei, al autoexecutiei, al conştiintei de mai bine fără putinţă de a atinge acest mai bine, şi în primul rând al convingerii nestrămutate a acestor nefericiţi, că de vreme ce tot sunt aşa, la ce bun să se mai îndrepte.”
Acerbul vrăjmaş al raţionalizării, Dostoievski îşi condamnă locuitorii subteranei la pendularea permanentă între sentimentul viu, dragostea eliberatoare şi teoriile egoiste care mortifică sufletul.
Ideologia creştină, însă, conferă operei dostoivskiene sensul ei major, cu adevărat unic, care o face să depăşească cu mult, prin bogăţia implicaţiilor, simpla structură de roman senzaţional, de roman psihologic sau de roman social. Încercând să dea un inventar moral al personajelor lui Dostoievski, Nichifor Crainic descoperă că se poate face o împărţire în spiritul categoriilor stabilite în Apocalipsa: omul “călduţ” personificat de individul de “duzină”, eminamente “mediocru” (Fedka, ocnaşul), omul “rece”, acel posedat de spiritul răului (Raskolnikov, Verhovenski, Kirilov, şi mai ales Stravoghin) şi omul “fierbinte” avându-şi întruparea în “creştinul adevarat” care este iluminat de puterea supranaturală a harului (Satov). Această discrepanţă între noţiunile de “rai” şi “iad” au fost abordate necontenit în literatura universală, dar în diverse accepţiuni. Pentru Dante, raiul şi iadul sunt perspective exterioare omului, care încep dincolo de hotarul morţii, însă pentru Dostoievski, ele se deschid înăuntru omului actual. Poetul catolic le vede ca existenţe escatologice, dar romancierul ortodox ca existenţe psihologice, ca realităţi imanente mai înainte de a fi transcendente.
Pentru acest studiu, cele mai concludente personaje sunt marcate de Raskolnikov (“Crimă şi pedeapsă”) şi Nikolae Stavroghin (“Demonii”), ambele fiind victime ale tragismului individualist dostoievskian.
În concepţia lui Tudor Vianu, Raskolnikov este definit ca “un napolionid, care îşi are fratele cel mai bun în Julien Sorel, eroul lui Stendhal şi care totodată, anunţă supraomul lui Nietzsche”. El insistă asupra modului cum se lichidează noţiunea tradiţională de caracter, în favoarea unei investigaţii psihologice de o complexitate inedită, ducând la descoperirea “naturii contradictorii” a fiinţei umane. “Dostoievski continuă linia romanului romantic şi a viziunii lui despre om, dar cu o ştiinţă într-atât mai adâncă a sufletului omenesc, a laturilor lui cele mai obscure, încât psihologia eroilor romantici apare în comparaţie mult mai schematică şi convenţională. Scriitorul rus a sporit foarte enorm, în lumea modernă, imaginaţia durerii.”
Raskalnikov este situat la răspântia a două forţe care doresc a-l acapara în egală măsură. Lupta din sufletul său corespunde duplicităţii exterioare în bine şi rău iar solii acestor principii antitetice, cavalerii marelui turnir la care se decide soarta eroului sunt Sonia şi Svidrigailov. Schema “triunghiulară” a romanului a fost explicată de autor în finalul notelor sale: Svidrigailov reprezintă disperarea cea mai cinică iar Sonia, speranţa cea mai nerealizabilă. Astfel că Raskalnikov este într-o înlănţuire emotivă cu cele două personaje. Svidrigailov personifică damnarea definitivă, infernul, iar Sonia e o nouă Beatrice care deschide porţile raiului. Raskolnikov se găseşte deci într-un purgatoriu cu două ieşiri, într-o poziţie intermediară, cu şanse aproximativ egale de a merge în jos sau în sus. În mod paradoxal, dacă va alege viaţa, va muri, iar dacă va găsi într-însul suficiente forţe pentru a muri, va renaşte. Pe Dostoievski nu-l preocupă cel care nu a gustat fructul oprit, omul neatins de ispite, ci păcătosul şi căile mântuirii sale. El nu concepe binele decât ca asimilare şi înfrângere a răului. Sfânt i se pare acela care a trecut prin toate încercările, a cunoscut toate abisurile, a gustat din toate păcatele şi s-a curăţat de ele. Raiul poate fi atins numai străbătând cercurile infernului, raiul un este altceva decât iadul repudiat după ce a fost cunoscut. Suferinţa este ideea etică centrală a lui Dostoievski. Omului îi e hărăzită suferinţa, el trebuie să se cureţe de păcat prin chinuri multe. Această idee a romanului a fost postulată de autor în credo-ul său lapidar: “Nu există fericire în confort, fericirea se răscumpără prin suferinţă. Omul nu e născut pentru fericire, el îşi merită fericirea totdeauna prin suferinţă. În asta nu e nici o nedreptate, deoarece cunoaşterea vieţii şi conştiinţa se dobândesc printr-o experienţă PRO şi CONTRA pe care trebuie să ţi-o asumi.”
În conformitate cu această proiecţie dostoievskiană, Raskalnikov dobândeşte un caracter sfâşiat de contradicţii, în care surprindem doza cea mai mare de valori, disponibilitatea afirmativă cea mai evidentă. Oricît de complicaţi i-ar înfăţişa, Dostoievski îşi denunţă imoralistii ca fiind „mecanici”, şi ceea ce-i pierde este tocmai „aritmetica” simplistă, străină vieţii. Pedeapsa lui Raskolnikov începe din clipa uciderii Lizavetei, o fiinţă blîndă, curată, nevinovată, alt copil de tipul Soniei, pe care nici prin gînd nu-i trecuse s-o omoare. Practica nu se conformează teoriilor prestabilite, aceste teorii se sfărîmă inevitabil în confruntarea cu dinamica vie a evenimentelor. Anchetatorii şi judecătorii oficiali sînt în fond neputincioşi în demascarea criminalului, pentru că operează cu paragrafe, precepte, concluzii logice. La îndemnul Soniei şi din imperative etice lăuntrice, Raskolnikov îşi asumă singur sarcină de a se ancheta, acuza şi judeca. El îşi pronunţă singur rechizitoriul şi se pedepseşte exemplar, unica procedură care îl poate finalmente absolvi. Nenumărate întâmplări obiective favorizează alibiul, îngrămădite tocmai cu intenţia de a curăţa terenul pentru o dezbatere pur lăuntrică, pentru a lăsa verdictul pe seama conştiintei. Teoria lui Raskolnikov sucombă sub loviturile conştiinţei lui Raskolnikov, iar acest rezultat al încleştărilor sufleteşti romancierul îl celebrează ca pe cea mai de seamă victorie a omului asupra neomeniei.
Crimă si pedeapsă este povestea unei idei, pe care o întruchipează, pro şi contra, toate personajele cărţii, nu numai Raskolnikov : ideea naturilor superioare, înfrîngînd obstacolele, a luptei cu absurdele prejudecăţi umanitariste, a aleşilor ce dispun în voie de inertul material uman, a conducătorilor cu drepturi nelimitate şi subjugînd pe temeiul unui plan calculat la rece milioanele de sclavi, a forţei neîndurătoare căreia trebuie toţi să i se supună fără să crîcnească, ideea cezarismului, ideea napoleoneană, ideea supraomului.
Un alt exponent sintetic al subteranei, monumental reprezentant al negativismului etic şi filozofic este Nicolae Stavroghin. Întregul univers psihologic al acestui personaj se reduce la concluzia nihilismului: „Anarhia în domeniul moralei duce la extrem imoralitatea burgheză”.
O serie de perioade şi de ipostaze, dintre care unele violent contradictorii, compun într-un mod discontinuu, smucit, existenţa şi personalitatea lui Stavroghin. O primă impresie de inanimat şi de mecanic ne-o dă chiar biografia de ansamblu a personajului căruia pare să-i lipsească continuitatea indestructibilă a fiinţei umane vii. Existenţă în zigzag şi personalitate formată din „bucăţi¨ autonome, Nikolai Vsevolodovici poate naviga în direcţiile cele mai diferite şi trăi vieţi paralele. La Petersburg, în epoca în care ţinea mai multe locuinţe ca să-şi primească amantele, în care săvîrşea crima împotriva Matrioşei şi chefuia în medii suspecte de funcţionari obscuri, Stavroghin studia „cu rîvnă”, ca Faust, teologia. Crescut sub îngrijirea şi îndrumarea exclusiv ale mamei, la vîrsta de opt ani micul Stavroghin devine elevul lui Stepan Trofimovici . Mentorul nu s-a dovedit însă la înălţimea misiunii sale căci, fiind el însuşi „ca un copil”, nu a ştiut să păstreze distanţa pedagogică necesară faţă de băiatul din care, copleşindu-l cu efuziuni sentimentale, mărturisiri nepotrivite şi îmbrăţişări, s-a grăbit să facă prietenul şi confesorul său. E de presupus ca mentorul a contribuit întrucîtva la zdruncinarea sistemului nervos al elevului său care în orice caz, la 16 ani, în ajunul plecării sale la Petersburg, „arăta plăpînd şi palid, de o cuminţenie şi îngîndurare ciudată”. Anii de anonimat voluntar, de existenţă subterană, promiscuă completează experienţa de viaţă a eroului. Stavroghin străbate deosebite medii sociale într-un chip egal indiferent şi exterior faţă de lumea pe care o cercetează cu o curiozitate rece. Sinuciderea acestuia e sfârşitul logic al unui cadavru viu. El se zbate între necredinţă şi dorinţa de a crede în ceva, cu deosebirea că ateismul ultimului e mai accentuat şi pare de neclintit, definitiv. Stavroghin, al cărui nume provine din grecescul „stavros”= cruce, nu se dovedeşte demn de crucea pe care vrea să o poarte, pedepsele pe care şi le aplică nu reprezintă decât nişte colosale demonstraţii de voinţă. Ele nu reuşesc nici măcar să-l apropie cu un pas de credinţă, de nici un fel de credinţă. Forţa nelimitată a personajului, caracatiţă de potenţialităţi nerealizate zvârcolindu-se dezgustător o vreme, apoi încremenind, rămâne nefolosită. Stavroghin e o planetă moartă, neînsufleţită, acoperită de o calotă veşnică de gheaţă. El nu poate avea decât sentimente A¨mărunte, meschine¨, iubirea, indignarea, ruşinea sau disperarea îi sunt străine şi de aceea îi urăşte şi îi invidiază până şi pe nihilişti, care oricum cred în ceva, însăşi mânia personajului este rece, calmă şi dacă se poate spune astfel, raţională. Esenţialul însă nu stă în actul de consumare a crimelor lui, ci în motivaţia, în teoria şi scopul lor. El este un hiper-raţionalist şi un fanatic al experimentării (şi în rău, şi în bine). Prin fiecare atrocitate, el provoacă Divinitatea, îi cere o pedeapsă promptă şi o căinţă. Neprimind ce a solicitat, el păcătuieşte din nou, din ce în ce mai înfuriat şi mai disperat, toată evoluţia din roman a lui Stavroghin fiind o lungă şi devastatoare implozie a monopolizării plăcerii păcatului.
Ca o însumare a ideilor expuse, Dostoievski ne arată ce chin rabdă sufletul din cauza răului şi cum sufletul însuşi scoate la iveală răul din sine. Răul este o cale tragică a omului, destinul său, o probă a libertăţii umane. Te poţi înnobila în urma experienţei răului, poţi atinge un grad ridicat de conştiinţă, dar pentru aceasta trebuie şi traversezi pustiul suferinţei, să încerci spaima extincţiei, să demaşti răul, aruncându-l în focul gheenei, să-ţi ispăşeşti vina. Răul are nimbul suferinţei şi trebuie să ducă la ispăşire. Dostoievski crede în forţa mântuitoare şi renăscătoare a suferinţei. Pentru el, viaţa este, înainte de toate, mântuirea vinei prin suferinţă. De aceea libertatea este inevitabil legată de ispăşire. Libertatea a dus omul pe calea răului iar răul a fost o încercare a libertăţii. Acelaşi rău trebuie să ducă la mântuire si aceasta restabileşte libertatea omului. În toate romanele sale, Dostoievski călăuzeşte pe om prin tot acest ciclu spiritual: libertate, rău şi mântuire.
Bibliografie:
Berdiaev, Nikolai – Filozofia lui Dostoievski, Ed. Institutul European, Iaşi, 1992;
Cristea, Valeriu – Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, Ed. Polirom, Iasi, 2007;
Ianoși, Ion – Dostoievski – tragedia subteranei, Editura pentru Literatura Universală, București, 1968;
Pillat, Dinu – Dostoievski în conştiinţa literară românească, Editura Cartea Românească.
Sursă imagine: Medium – „Why Dostoevsky’s Unrealistic Characters Are So Real They Frighten You” by Simeon B. Mihaylov
