Sari la conținut

Ibis – propensiunea ovidiană dezmembrată în plurivalenţa planurilor mimetice

Tradiţiile de blestem în lumea antică au jucat un rol important chiar şi în cele mai vechi legende mitologice şi eroice ale grecilor: blestemul preotului Chryses asupra lui Agamemnon şi armatei grecilor deschide actiunea în Iliada, în timp ce Phoenix relatează cum, la cererea mamei lui, el a cochetat cu amanta tatălui său şi provocându-i mânia, tatăl îşi reneagă astfel fiul; alte cazuri de blestem, în poemele homerice sunt cel al Althaea asupra fiului său Meleager şi blestemul ciclopului Polyphemus asupra lui Odiseu. Natura lor aproape banală este sugerată de comentariul lui Diogene Cinicul care a „îndurat şi a îndeplinit, în propria sa persoană, blestemele tragicului, pentru că el a fost fără oraş, fără o casă, lipsit de  pământul său natal, un cerşetor rătăcitor, cu provizii doar pentru o zi „. O asemenea condiţie a omului de rând îl provoacă pe acesta să-şi găsească propria valorificare a tradiţiilor prin incantaţii mitice, astfel încât problemele lui existenţiale vor fi recuperate cu ajutorul planurilor transcendentale.

Un alt exemplu reprezentativ de blestem tragic este cel al lui Oedip asupra fiului său Polinice, unde zeităţi din cealaltă lume, precum Eriniile, sunt invocate pentru a îndeplini blestemele unui tată furios, care de această dată căuta moartea fiului său, ucis de mâna fratelui. Astfel, fraticidul intervine ca unica soluţie a unui tată care-şi găseşte atingerea scopurilor prin intervenţiile incantatorii.

În cazurile discutate mai sus, blestemul este invocat împotriva unor persoane care sunt percepute ca infractori împotriva ordinii lumii existentiale. Blestemul şi rugăciunea au fost gândite complementare, un blestem care actionează ca mijloc de a asigura justiţia.

În epoca elenistică, interesul în blestemele exemplificate în Tabellae Defixionum şi blestemele funerare au fost completate de opere literare în care poezia blestemelor a fost dezvoltată într-un gen minor propriu. Din păcate, puţine au supravieţuit şi, prin urmare, este dificil de a face concluzii ferme cu privire la natura sa. Cu toate acestea, poeţi, cum ar fi Callimachus, Euphorion şi Moero au contribuit la acest gen de scriitură, o caracteristică trasatură fiind blestemul asupra inamicului prin invocarea asupra lui a unui şir întreg de descântece împrumutate din mitologie, sau de a folosi miturile pornind de la punctul moral că vinovatul va primi în cele din urmă pedeapsa cuvenită. În plus, dovezile sugerează că poezia elenistică a blestemului a fost caracterizată, de asemenea, cu o concizie extremă a aluziilor şi o înclinaţie concomitentă spre obscuritate. Astfel, Ovidius îşi propune în Ibis să imite „ambages” şi „caecae historiae” din poezia lui Callimachus, în care „ambages” pare să se refere la modalitatea de prezentare iar „caecae historiae” reprezintă natura obscură a povestirii:

„Nunc quo Battiades inimicum devovet Ibin,
hoc ego devoveo teque tuosque modo.
Utque ille, historiis involvam carmina caecis:
non soleam quamvis hoc genus ipse sequi.

Illius ambages imitatus in Ibide dicar

    oblitus moris iudiciique mei.” (Ibis, 55-60)

Apariţia lui „Battiades” face aluzie la tatăl poetului elenistic Callimachus, Battus (Suidas). Patronimicul este asociat, de asemenea, cu fondatorul orasului nativ Cyrene al lui Callimachus, Regele Battus. Ovidius s-a referit frecvent la Callimachus după însemnatatea patronimicului, dar asa cum McKeown noteaza[1], Ovidius face o mentionare specifică a datoriei sale literare la Callimachus doar aici. Se dezvăluie, mai departe, prin sintagma „inimicum … Ibin” o specificare a adversarului lui Callimachus prin pseudonimul păsarii sacralizată de egipteni. Acest conflict a fost văzut ca pe o dispută arhetipală literară între poemele scurte, atent lustruite, şi poemele epice. În continuare, un subiect al disputelor a fost şi „modo” care şi-a dezvoltat o accepţiune a sensului de manieră, mod de a scrie, sau în cadrul  lui mai specific, un sistem de versificaţie metrică. Oricum, în fiecare din aceste instanţe, însemnătatea lui „modus” este clarificat de context. În ceea ce priveşte natura obscură a blestemelor, se evidenţiază unitatea „teque tuosque” pentru o răzbunare care să afecteze familia cuiva în aceeaşi masură ca cea proprie. În blestemele găsite în inscripţiile greceşti, formula uzuală era „să fie distrus complet, el şi întreaga sa rasă”.

Cea mai mare erudiţie din Ibis a fost focalizată asupra influenţei poemului de la Tabellae Defixionum chiar dacă ar însemna să fie considerată mai degraba o „devotio”. Carl Zipfel şi-a dedicat un întreg studiu asupra relaţiilor dintre „defixiones” şi Ibis, ajungând la concluzia că Ibis deţine într-adevăr multe inspiraţii din „defixiones”. În susţinerea concluziei sale, el notează că cele mai multe teme întâlnite în poemul ovidian, în special cele din rândurile 104-250, îşi găsesc omologiile în Tabellae Defixionum, iar La Penna, de asemenea, citează multe paralele din „defixiones” precum dorinţa lui Ovidius ca Ibis să sufere deprivaţiuni atât pe pamant cât şi pe mare:

„Terra tibi fruges, amnis tibi deneget undas,
deneget afflatus ventus et aura suos.
Nec tibi sol calidus, nec sit tibi lucida Phoebe,
destituant oculos sidera clara tuos.
Nec se Vulcanus nec se tibi praebeat aer,
nec tibi det tellus nec tibi pontus iter.” (Ibis, 107-112)

Carol Jean Gordon analizează sintagma „sol calidus” afirmând că, deşi cele mai multe manuscrise îmbrăţisează forma „clarus” în locul lui „calidus”, termenul „calidus” este întalnit în cele mai multe „deflorationes” având o mai bună rezonanţă sonoră. De asemenea observă, spre deosebire de arta obişnuită a lui Ovidius de a avea o repetare continuă a adjectivului „clarus” în cuplet atât cu „sol” cât şi cu „sidera”, că şi „calidus” este cu siguranţă un epitet mai potrivit pentru soare. Proximitatea faţă de „clara” ar fi putut cu usurinţă indusă în eroare datorită scribilor şi a duplicităţii adjectivului. În ceea ce priveşte apariţia numelor proprii, Ovidius le conferă un caracter metonimic,  şi anume, pentru Phoebe foloseşte ca referinţă o asociere cu Luna, iar pentru Vulcanus raportează stilistic o referinţă pentru foc. Pentru a reprezenta un cadru mimetic celestial, latinescul „sidera” devine un element al stelelor. La Penna, care favorizează asocierea lui „clarus” cu „sol”, remarcă faptul că „sidera” devine un punct culminant descendent a luminii retrase, de la soare la luna, apoi la stele, iar în ultimul vers este amintită formula de blestem pământ-apă „nec … tellus … iter”, convenţională şi regasită în cele mai multe inscripţii funerare.

Zipfel, de asemenea, acordă o importanţă deosebită repetatei aluzii ovidiene a adevăratului „nomen” Ibis:

Neve minus noceant fictum execrantia nomen
vota, minus magnos commoveantve deos:
Illum ego devoveo, quem mens intellegit, Ibin,
qui se scit factis has meruisse preces.  (Ibis, 94-96)

Din moment ce adevărata identitate a lui Ibis e mascată[4], „quem mens intellegit” (ceea ce pricepe mintea) este de o importanţă crucială. Chiar dacă Ovidius nu dezvăluie identitatea adversarului său, blestemul tot îşi va îndeplini scopul, prin invocaţia zeilor într-o manieră solemnă: „magnos deos”. Prin menţionarea lui „factis”, poetul clarifică faptul că acţiunile lui Ibis au făcut posibile aceste atacuri literare. În final, „preces”, aduce o imbinare a două elemente: blestem şi rugăciune. De fapt, blestemul a fost un fel de rugăciune citită invers, o rugăciune care va acorda mai mult rău, decat binecuvantare.

Prin deschiderea blestemelor istorice în stilul unui act oficial de „devotio”, Ovidiu îşi pune poemul blestemelor pe un piedestal mai înalt în comparaţie cu răzbunarile demne de milă; el însuşi se integrează în rând cu pontifii şi magistraţii unei Rome din trecut, care au invocat blesteme solemne asupra duşmanilor care-şi meritau soarta.

Hermann Fränkel[5] afirmă despre acest poem că, ceea ce se doveşte a avea un caracter pregnant, este faptul că Ovidiu ilustrează o tendinţă de a parcurge o plurivalenţă a planurilor mimetice. Poemul conţine elemente din cele trei moduri distincte de a reacţiona la aceeaşi indignare, dintre acestea fiind o linie realistică împrumutată din cadrele mimetice ale condiţiilor umane, un caracter romantic care desăvârşeşte atmosfera prin inducerea unui motiv conflictual de intrigă, dar în acelaşi timp şi o impresie vizuală grotescă care, sugestiv, conferă scriiturii ovidiene un repertoriu mitic naratorial.

Note de subsol:

[1]   în opera sa „Ovid: Amores”, vol. I, „Text and Prolegomena”, Liverpool: Francis Cairns, 1987;

[2]   în opera „Quatenus Ovidius in Ibide Callimachum aliosque fontes imprimis defixiones secutus sit”, Diss, Leipzig, 1910;

[3]   în opera „Publi Ovidi Nasonis Ibis”, Firenze, La Nuova Italia, 1957;

[4]   Martin Helzle, „Ibis,” in A Companion to Ovid, edited by Peter E. Knox, Blackwell, 2009;

[5]   în opera „Ovid: A Poet between Two Worlds”, University of California Press, 1956.

Lucrare publicată în Revista „Studii clasice”, în urma prezentării la Sesiunea de comunicări științifice, în cadrul concursului național CERTAMEN OVIDIANUM PONTICUM, ediția a XIX-a, din Constanța, la Liceul „George Călinescu”, în 2012.

Sursă imagine: Statue of Ovid at the National History Museum at Ovid Square, Constantza, Romania. “Ovid” by Wisi Greter, CC BY 2.0.

Lasă un răspuns

I