Omulețul din mine
Îmi place să iau liftul când merg spre etajul viselor, să mă pierd în privirea vulturului de la intrare. Pe scări e mai dureros, mai ales pentru omulețul din mine. Lui îi place să joace șah, mutările îi sunt prielnice: „Un gândac pe perete. Să-l omor sau nu? Dar daca mi se târăște noaptea-n vis pe șira spinării și-mi sfarmă scoarța fragilă a conduitei morale?”
Eu? Eu nu sunt un corp decisiv, să îmi fac mutările singură, până și celulele mele s-au obișnuit așa, într-o statică confortabilă. M-am considerat multă vreme un tablou pe perete având în spate umbra de rigoare a trecutului. Mereu acolo, cu ochii mari și albaștri, fără un zâmbet definitoriu, atât de ascunsă sub privirea tuturor încât până și Mona Lisa ar încerca o expresie de panică. Da, nu are rost să încerc fiecare scăriță, sunt convinsă că suferă cu fiecare călcare brutală a omului obișnuit. Însă aripi de-aș fi avut, egocentrism aș fi dospit. Deci, lift.
Astfel, mâna și-a făcut un curaj mic să apese un buton de proporții. Din punctul de vedere al actului decisiv, desigur. Și atunci, omulețul din mine a propus o deraiere de la rutină, să apăsăm mai multe butoane. Am reacționat destul de iritată, de abia îndrăznisem utilizarea unui deget o singură dată. Mai multe mișcări erau de neconceput în starea mea. Dar cine sunt eu să-mi contrazic omulețul? Așa că am apăsat conștiincioasă fiecare buton la rând, după cum mi-am adus aminte. O combinație împerecheată, apoi alta încrucișată, am stăruit o vreme doar pe stilul îmbrățișat, am trecut în revistă și plictisitorul mono, până când mi-au rămas toate butoanele albe. Încercând să-mi desăvârșesc procesul, mi-am spus să ating totuși asonanța, deci m-am jucat apoi, ascunsă în bretonul meu pentru această plăcere culpabilă, cu toate tipurile de imperfecțiuni negândite în prealabil.
Îmi plăcea să circul cu această linie de lift, senzațiile erau întotdeauna pe măsura dorințelor mele. După ce mi-am încheiat concertul asupra butoanelor, o mulțime de brațe au apărut din toate colțurile și au început procedurile inscripționate în manualul de utilizare. M-au ridicat ușor spre meleagurile unui canal, de-o parte și de alta colorat în niște nuanțe inexistente pentru globul ocular (notă pentru sine: întocmește un dicționar de culori iluzorii), purtându-mă în aer ca pe cea mai firavă frunză căzătoare. Pluteam curioasă, oare care va fi punctul terminal al acestei călătorii? Mi-am păstrat întotdeauna întrebările la mine, în traista omulețului, ca să nu uit ulterior semnele de exclamare. Oare cine a mai parcurs traseul acesta? Oare Nietzsche și-a recunoscut un Dionysos printre pași? Oare Dostoievski s-a împiedicat de frații lui printre șine? Sau poate Poe s-a reîntâlnit în ochii propriului corb?
Totuși, era timpul să-mi găsesc demonii. Mi-au terorizat omulețul constant și m-am întrebat mereu dacă primesc vreo mărire de salariu. Nu concepeam acele intervenții de zdruncinare psihică, rostul acelor arsuri pricinuite cu furculița fierbinte sau semnalizarea unui drum al pierzaniei atunci când acesta conducea după regulile de circulație. Mereu pe aceeași cale dreaptă, indiferent care ar fi aceasta. Săracul, cât va mai îndura tragicomedia derulată pe banda ciclului de existență?
Mult mai durează călătoria! Plecând la drum cu nepăsare, m-am înțepat cu nerăbdare. Of, și mi-am uitat doza de subtilități pe birou. Chiar și pastila minune pentru întâmpinarea anumitor șocuri ecleziastice. Acum îmi dau seama, de fapt, cât de dezgolită sunt! Până și Eva pictată a omului creștin avea o frunzuliță, iar eu îndrăzneam să intru pe poartă așa cum am ieșit la naștere de pe altă poartă. Cine știe, poate nu există o ținută obligatorie… în acest caz, aș face chiar ravagii cu cel mai normal costum, fără accesoriul obligatoriu al unui Adam nesăbuit.
După numărul de culori, îmi dau seama că ating un capăt, devin din ce în ce mai puține. În sfârșit, pe partea stângă se afla o cheie atât de mare, din aur, nouă, cu capătul de eliberare în sus, iar pe partea stângă am ochit, în aceeași poziție, o cheie din argint mai ruginită. Între ele, o poartă atât de mică încât, pentru o clipă, am crezut că au croit-o pe mărimea omulețului meu. În schimb, mânerul … era deosebit. Nimic special la el, doar că nu îți puteai da seama ce poate fi: ori o sabie, ori o cruce răsturnată. Era curios, mi-am adus aminte că numai într-o cruciadă a copiilor mai văzusem acest model, nici nu știam că se mai fabrică.
Și atât? Asta e tot? Am ajuns aici, haide, acum ce? (glumeam eu, vorbind singură, hi hi, ca pentru mine). Omulețul meu a râs pentru prima dată, dar într-un fel cum nu-l mai văzusem. Mi-a zis:
— Vezi să nu fie vreo capcană.
— Nu înțeleg, ce capcană? Nu vezi că asta e tot?
Și m-am uitat în spate, drumul parcurs se evaporase ca și cum nu ar fi existat. Oare? Și m-am mai uitat și în față, la misterul ăsta plutitor de o parte și de alta. M-am gândit eu: „cheia normal deschide ceva, e un scop general valabil cunoscut, însă ușa asta minusculă nu are nevoie de cheie, are doar un mâner mai straniu decât faptul unor copii într-o cruciadă”. Am răsucit cuțitașul din emisfera mea stângă, poate descopeream alte soluții. Poate eu însumi eram o cheie. Dar dacă era așa, ce rost aveau astea două? Până la urmă, strângând din dinți, am făcut ce am știut eu mai bine. Mi-am scos camera de filmat din ochiul reflectării și am început să construiesc scenariile.
Am luat cheia cea nouă
Am luat cheia cea nouă, dintr-un aur aproape orbitor, atât de rece precum mâna cadavrului când i s-a stins ultimul firicel de viață. În acel moment nu s-a întâmplat nimic. Am așteptat 5 respirații (notă pentru sine: unitate de măsură a firului temporal) și, la fel ca în jocurile video, a apărut o fereastră cu informații ajutătoare. Iar a râs omulețul, numai mie nu mi se părea nimic comic: „O pasăre colibri pe perete. Să râd? Dar dacă sunt eu pe o scenă febrilă a destinului nefast?”.
Pe fereastră, în colțul stâng, era într-o continuă desenare un câine din aur, având aceleași trăsături, aceiași ochi fioroși îmbibați cu viață, privindu-te parcă până în străfundul sufletului. În cazul meu, până dădea de omuleț. Nu știam ce trebuie făcut, însă am apăsat pe el, deodată, fără nici o ezitare. Atunci au început să curgă informațiile:
— Alegând acest drum, premisele existenței tale sunt următoarele. Nu vei dormi. Nu vei mânca. Nu vei îmbătrâni. Vei trăi pentru a veghea, vei suferi pentru morții de jos, vei primi nemurirea fără grai. Vei ședea numai în dreapta și nu vei permite pătrunderea emoțiilor, gândurilor, conștiinței. Singurul tău rol acum va fi de a înregistra fără a acționa.
Am luat cheia cea ruginită
Am luat cheia cea ruginită, dintr-un argint pe care îl mai văzusem la lanțurile fictive ale unui meșter Manole. De data aceasta, nici vorbă de fereastră. Am rămas chiar surprinsă să văd litere zburând și smucindu-se să iasă dintr-un cavou. Pluteau în neștire, confuze de locul pe care ar trebui să îl aibă, reacționau violent la contactul cu celelalte din jur … Dacă ar fi avut voce, ar fi strigat din răsputeri de pe vârful clopotniței. Am simțit cum omulețul a vărsat o lacrimă: „Un fascicol de lumină pe perete. Să o privesc sau nu? Dar daca îmi luminează șoapta rămășitelor aruncate din palma unei credințe ruginită?”.
Eram inundată de un val de durere pentru ceea ce se întâmpla încât până și Sisif ar mai urca o dată dealul în speranța că în vârf își va găsi umbra sufletului uitat. Vedeam foarte clar literele zbuciumate, „M” avea în jurul lui o familie de muște care roiau zâmbărețe, „Ă” se zvârcolea rotindu-se în veșnica nevroză cu căciulița după ea iar „I” era tras dintr-un capăt cu furie și din celălalt capăt era tăiat cu malițiozitate. Alte litere se mint singure, se joacă pe sine până la limită și apoi își pierd controlul. Deveneau șterse pe tabla de șah, făcând mutări iluzorii. Se vânau, se răneau, răneau la rândul lor, până și regina „E” își pierdea capul. Regele „S” stătea lângă ea, pasiv, și tiptil își găsea ieșirea. Ce mascaradă inteligentă, „T” se îmbârliga în mrejele unui „R” rătăcit, ascuns de frica de a nu fi pradă de război dar pregătit să își asume victimele. Chiar și pionul „U” era conștient de dezastrul declanșat și eu mă întrebam dacă sunt eu de vină sau jaguarul întipărit pe frunte. Pentru că eu eram cea care ținea cheia în mână, crezând prostește că va fi salvarea mea când de fapt a însemnat salvă pentru aceste ele. Și am vrut să le mângâi, iar încet încet, le-am așezat de-a lungul unei incantații:
Descarcă-mi din cavou fărădelegile din vers
căci aproape sfârșitul mă va învrăjbi zicând: Te va cuprinde nesomnul cel dulce dar și crunt.
Și voi cădea pradă propriilor tale ecouri-n vânt
Voi cunoaște necuprinsul prin tot ce este de cuprins
Iar rana presărată cu sare-mi va fi. Nu sta ascuns.
Taci tu, nestemată pulsare ce aievea nu mai pari,
lasă-mă de toate nebuniile să le scap, să nu fie în zadar.
Am îndurat și s-au adunat.
De ce sa-mi fi dat Dumnezeu Cuvântul dacă nu să-mi aștern gândul?
Apăs pe mâner
Apăs pe mâner. E printre căile cele mai sigure și ușoare, fără alte complicații. Atunci când ușa se deschide, respir de vreo 3 ori, și îmi zic:
— Poate că va fi un iad nejustificat, poate că va fi un iad corect. Nu aș vrea, în nici un caz, niște nori și o pace asurzitoare. Hmm … ăsta chiar ar fi un iad crâncen.
Făcând primul pas, mă așteptau, de fapt, niște șerpi cum nu am mai văzut. Mici, e adevărat, dar excepționali, anatomic vorbind. Cu o structură bine controlată, în poziție dreaptă, șarpele conducător era singurul cu trei capete, câte un ochi pentru fiecare. În comparație cu ceilalți, mă amuzam în sinea mea cum aceste capete parcă formează o coroană, aducând un pic din culoarea ruginii argintului de mai devreme. Chiar și coada, am observat, care reprezenta un punct de stabilitate pentru statura falnică a șarpelui, concentra nuanțele de aur a celeilalte cheii. Șerpii din jurul lui, pe de altă parte, erau atât de frumoși, de o culoare roșiatică cum vezi doar în interiorul rodiilor. Când tai o rodie, îți țâșnește acel roșu care te atrage, care dă gust privitorului. Sângele dezgustă, însă te captivează, e un roșu care te familiarizează cu senzaționalul, războiul, pelerina unui super om, idealul nietzschean sau scufița inocenței. Atunci m-am întrebat:
— Oare dacă un șarpe atât de roșu în exterior ar fi tăiat, ce culoare ar minuna privirea? Ar îndemna culoarea respectivă la gesturi umane de a îmbuca vinovat în fața plăcerii? Ce culoare ar fi asta? Când aflăm, o punem în dicționar, nu-i așa?
Ceea ce mă intriga, în special, era faptul că nu lua nici o atitudine. Ori, nu trebuia să declanșeze atacul, să-și trimită soldățeii să mă răpună? Nu reacționa în nici un fel, deja intram la bănuieli. Părea o glumă proastă în 3D, însă confecționată cu cele mai sofisticate recuzite cinematografice. Dar eu, ca un aspirator fidel, vreau să știu ce asimilez, ca să știu cum să mă comport. Deci, dacă ei nu fac nici o mișcare, mie îmi șade bine momentan în rolul de observator.
Omulețul meu nu mai zicea nimic. Să fi fost acești șerpi demonii lui? Oare conducătorul nu mă ataca pentru că îl aștepta de fapt pe el să iasă la iveală? Aud apoi din interior: „O muscă pe perete. Să îndrăznesc sau nu? Dar daca ziua va vibra căldura infernală în jurul meu precum o furie perpetuă a procesorului de conștiință?”
Revenindu-mi după aceste scenarii, speriată de parcă un întrerupător mi-a luminat camera minții, m-am blocat. În oricare dintre situații, nu exista nici o cale de ieșire, cel puțin nu una în care totul se sfârșește cu bine.
— Ți-am zis eu că e o capcană!
— Știu, omulețule, mi-ai zis. Însă eu ce fac acum? Nici o alegere nu mi se pare corespunzătoare, iar decizia trebuie luată. Sunt aici. De fapt, suntem aici. Cale de întoarcere nu există, deci trebuie să avem în vedere ceea ce ni se pune la dispoziție.
Și chiar în momentul acela, am avut parte de cea mai puternică străfulgerare. Da! Pentru că nu este vorba de scopul călătoriei ci despre călătoria în sine. Pentru că sunt în propriul meu vis, sunt închisă în deținerea propriilor alegeri. Iar atât timp cât nu fac nici o alegere, totul rămâne posibil.
Sursă imagine: Fleeting States
Alte articole asemănătoare:
Powered by Contextual Related Posts