La desert – cordon ombilical. Proză scurtă

Șablonul viitorului s-a dovedit un spațiu de depozitare în care secretele curg ca lacrima cea nevinovată preconizată de creștinism. Oglinda se închide miraculos datorită fricii de a descoperi secretul acela trasat de contururile unui destin mașinal. Acum zâmbetul prinde paloarea unei lumini mult prea incestuoase pe care dunga neagră definește uniforma unui rudimentar slab în inelul colectivului. Interiorul unui secret va orbi, oricâtă sete ar exista, pentru că frigul uimește prin sentimentul de frică.

— Vino, mi-a zis vocea, ca și cum eu am evadat și gratiile mi-au cuprins libertatea.
Abuzul zâmbește și el în stilul unui criminal care își caută conștiința în gunoiul de ieri. Iar dacă supunerea e singura cale de a mătura toate sentimentele pe care le-am ascuns în microscop, oare de ce lupt în continuare pentru a obține acea paloare a ființei ca existentă? Încălcarea principiilor care sunt blocate în sertarul universului mă captivează datorită diamantului născut din fumul de țigară.

— Să-mi asum riscul pentru această îndepărtare care nu-mi acordă dreptul de a respira viciul meu corect? Cum să justific asta? Cum să nu-mi permit nici o reacție când celulele mă săgetează în cel mai groaznic mod? Și când toate privirile au fost ațintite, parcă am întrerupt ciclul păsării Phoenix. Nu am renăscut, pur și simplu mi-am dat seama că organul situat în stânga pieptului a îndrăznit o bătaie. Nici nu îi pot spune pe nume, organul e o tehnicitate care îmi permite dreptul de a o folosi în modul cel mai corespunzător. Atunci, da, atunci am realizat că în sfârșit pot reuși o existență demnă de capacitățile neuronale.

Rebeliunea a căpătat așadar o altă semnificație, era pur și simplu un alt canal prin care vena își circula destinul.

— Oh, ce previzibilă mă dovedesc. Am murit fără să vreau și m-am trezit mort știind că groapa a fost săpată.

Ridurile galbene își celebrau zonele ca și cum își puneau amprenta pe fiecare cicatrice pentru care am vărsat o lacrimă. Iar lacrima mi-a cutremurat fiecare firicel de mit. Și am refuzat să zâmbesc când trecutul mi-a arătat pioșenie și armonie, mi se părea mult prea fals să fiu de acord cu această stagnare de nedreptate în fața a ceea ce numeam eu Evoluție.

Fantoma șoptea cu glasul speriat că poate îl adorăm, chiar se pregătise festiv pentru farsa plănuită de ani întregi. Pălăria era o glumă mult prea răsuflată căci cine mai adoptă un stil fermecător atunci când încearcă producerea unui infarct ancestral? Lama cuțitului se presupunea a fi singura unealtă a adevărului dar s-a tocit. Și-a pierdut tinerețea în căutarea acelui adevăr. Copiii fugeau, copacii au înlemnit, coroanele au înflorit iar condica a fost semnată, copitele zburdau năvalnic pentru ochii plini de cruciadă, comemorarea a fost hrănită, contele a fost puterea iar copilul slab a fost cina.

— O săgeată a înfipt două lacrimi, una din vinovăție și una din dragoste. Iar deasupra acelui munte, răul parcă lenevea la soare, zicând: „Oh, nu știai, tu, munte, că mi-am făcut un val în memoria lacrimii de ieri?”

Am zâmbit pentru cei ce mai încearcă și am plâns pentru un alt suflet. Când am văzut clarvăzătorul am știut că îmi trebuie o îmbrățișare, acea îmbrățișare plină de obligația din naștere, un braț al mamei mele încălzit la temperatura unui spirit matern.

— Mi se încurcă limba maternă, chiar, oare de ce de fiecare dată când am nevoie de doza de curaj, limba încurcă seringa? Mi-a fost injectată o porție de viitor care nu e așa dulce ca tortul alb plin de rafturi negre.
— Unde s-a ascuns așadar onoarea? În ce pahar sau în ce farfurie?
— Aparențele ne mențin în curcubeul pe care l-am creat atunci când cerul era mult prea monoton. Răspundem în neștire la întrebări fără răspuns concret și încercăm să nu depășim acel concret, este mult prea periculos ce se află dincolo. Și am început să fiu suspectă. Am început să desenez un tablou în care încrederea era evaluată la un nivel neaccesibil colectivului. Astfel, m-am încumetat să adopt intriga acelui lipicios de viață.
— Unde e secretul? Cum să realizez apropierea de acel secret?
— Am privit secretul în ochi și căutam secretele. Un singur glonț a fost de ajuns și am strâns traiectoria vieții în mâinile secretului. Cum să-mi explic altfel zâmbetul sufocant al trecutului?

Făceam din fatal o cină delicioasă când, pe nespusă masă, am descoperit indiferența de a pătrunde în visul inimii. Și ei se rugau. Eu nu înțelegeam ce rost avea această legănare și acest patos indus de rugăciunile lor. Încercam să înțeleg această înfometare pentru sufletul spiritual dat de Dumnezeu, zis acel unic salvator de blestemul incurabil al podului care se destrăma.

— Da, am râs, au zis că e o prevestire, cât de amuzant e totul. Să am încredere într-o încredere oarbă. Oare ce urmează? O cină otrăvită cu rugăciunea unui trecut ceresc? Să mănânc liniștit avertismentul și să plec cu speranța că poate moartea își va alege altă șosea?
— Eu țin minte că apărarea se realizează în palmele mele, în ochii pe care îi deschid în fiecare zi, în trupul pe care îl trezesc la viață în fiecare minut. Să miroși a frică e ceva de nescris, să mă ascund în crengile unei religii mă condamnă. Precum o barcă plutind anevoios pe mare, simțeam că, fiind descoperită, era singura șansă de a dezlănțui acest ciclu nesfârșit al trecutului. Mi-am ridicat pânzele și mi-am urmat calea în bătaia vântului.